
În sfârșit, iată că se apropie și Undrea! Sătenii respectă în această perioadă Postul Nașterii Domnului, fapt pentru care hrana lor este fără carne, ouă și lapte. Ei mănâncă mămăligă din făină de porumb și renunță la pâine și ulei, iar pe masă aduc doar preparate culinare din legume și leguminoase. Acum ei renunță la băutură, mai ales că unii considerată că țuica le alungă îngerul păzitor timp de 7 zile dacă o consumă.
Undrea are denumirea populară și de Indrea, Andrea și amintește de Sfântul Apostol Andrei Cel întâi chemat, Ocrotitorul României, cinstit pe 30 noiembrie. Denumirea populară a acestei luni este însă Neios și semnifică venirea iernii, o perioadă cu ninsori abundente. În alte regiuni, apar alte denumiri pentru obiceiurile lunii decembrie, precum: Bubatul, Sava, Moș Nicolae, Ana Zacetenia, Modest, Ignatul Porcilor, Moș Ajun, Moș Crăciun.
Tradiții de iarnă la sate
Pentru a face față frigului, din perioada noiembrie și martie, oamenii trebuie să aibă pregătite din timp lemne sau chiar o sursă locală de combustibil, disponibilă dacă este posibil, fără cheltuială bănească. Ei puneau pe foc coceni de porumb (curățați de boabe) sau turte de bălegar uscat.
La sate, aceste turte din bălegar se făceau încă din sezonul cald, din bălegar de grajd, pe care îl amestecau cu pleavă și cu paie de grâu; acest amestec îl frământau cu cizmele sau chiar cu picioarele goale, astfel el devenea treptat o pastă groasă, legată. După aceea, împărțeau compoziția în calupuri rotunde sau alte forme cum reușeau și le lăsau la uscat, la soare. După ce acestea se întăreau și deveneau foarte bine uscate, erau depozitate în șură, pentru a fi utilizate iarna în loc de lemne, la încălzirea casei. Aceste turte din bălegar produceau o căldură constantă, de durată, pentru că ardeau fără flăcări și destul de lent. Avantajul era că turtele țineau jarul aprins în sobă, pe vatră, fără a fi necesară supravegherea lor neîntreruptă, precum în cazul focului cu lemne. Cei care doreau un foc mai mare, puneau peste turte și jar un mănunchi de crengi uscate, de vreascuri și mărăcini culese din timp, din lunile de toamnă, de pe marginea drumurilor și din luncile apelor.
La sate, fiecare rest vegetal era adunat, depozitat și apoi utilizat. Nimic nu era irosit la întâmplare la țară, oamenii încercau pe cât posibil să facă astfel și economie de combustibil. Până și cenușa din vatră nu era risipită. Ei luau cenușa cu o lopățică din metal și o depozitau într-o găleată. Unii dintre țărani, puneau cenușă peste cărbunii vii în timpul nopții, ca aceștia să nu se stingă și să mențină căldura în sobă, pe timpul nopții. Când zorii se arătau, oamenii descopereau jarul ce era încă roșu, suflau asupra lui pentru a-i înteți și apoi aprindeau iar focul așezând deasupra lui doar câteva vreascuri subțiri. În acest fel, flacăra reînvia și focul era menținut aprins cu câteva lemne sau turte de bălegar uscat pe tot parcursul zilei. Prin urmare, vatra nu se stingea aproape deloc pe durata lunilor reci de iarnă. Când gerul devenea foarte apring, era nevoie de lemne groase pentru ca focul să fie mai intens și soba să încălzească mai bine casa. Butucii aduși din păduri însă de tăietorii de lemne, trebuiau plătiți cu bani sau cu cereale; astfel, doar familiile mai înstărite reușeau să cumpere o căruță cu lemne pentru iarnă.
Mămăliga asigura hrana minimă de supraviețuire a oamenilor la sate
Mâncarea de bază în timpul iernii, la sate, era mămăliga din făină de porumb. Țăranii aveau nevoie de energie zilnică și de aceea, în familiile mai sărace, mămăliga nu lipsea.
Oamenii mai săraci desfac și acum coceni de porumb, hrănesc cu boabele obținute găinile și porcii, iar focul în sobe îl fac cu furajele de porumb rămase, mai ales dacă nu au niciun stoc de lemne pentru lunile de iarnă. Și în ziua de azi, oamenii caută soluții de acest gen dacă nu au bani să-și completeze stocul de lemne necesar. Porumbul era semănat primăvara, după topirea zăpezii, când pământul era încă umed. Porumbul trebuia prășit în lunile de vară, pentru a crește adecvat. În luna septembrie-octombrie, țăranii culegeau porumbul, apoi tăiau cu secera strujenii și îi depozitau în căpițe, pentru a-l folosi ca hrană la vite, la vaci și boi, pe timpul iernii.
Boabele de porumb erau duse la moara din sat, unde erau măcinate și transformate într-o făină cu granulație mare. Aceasta se cernea în covată și apoi se folosea pentru a găti mămăligă în ceaun – o sursă de hrană bogată în carbohidrați frecvent folosită la sate.
Aratul la sate
La țară, bălegarul se depozitează tot anul într-un loc, în fundul curții și apoi când el este ars de vânt și soare, este folosit la îngrășarea pământului toamna. În luna noiembrie, când sătenii ară terenul din grădini, pun inițial un strat de bălegar ars, astfel el în timpul aratului, va fi amestecat în pământ. În acest fel, pământul devine mai gras și recolta în următorul an va fi mai bogată.
Postul Nașterii Domnului, 40 de zile
Hrana din timpul postului de iarnă se reducea la câteva preparate din provizii vegetale, care includeau: boabe de fasole, mazăre și linte, care se fierbeau în apă de fântână, asezonate doar cu puțină sare și mirodenii (cimbru, ardei iute, verdețuri uscate). În perioada de post, nu se consuma carne, nici vin, nici țuică, setea era potolită doar cu apă scoasă cu găleata din fântână. Vinul stors din struguri se consuma de săteni doar în perioada când nu era post. Țuica de asemenea, era o băutură care însoțea mesele doar ocazional, în lunile când se mânca de frupt sau mâncare de dulce.
Zilele Bubatului, 4-5 decembrie
În zilele Bubatului, de 4-5 decembrie, se spune că la sate nu se face treabă. Acum femeile nu coc pâine, nu țes, nu spală rufe, pentru a-și proteja copiii de boli. Acest obicei se păstrează și astăzi în unele sate, unde oamenii cred că dacă fac treabă de Bubat, copiii lor se vor îmbolnăvi. În plus, în aceste zile, ei țin și un post mai aspru, asta înseamnă că nu mănâncă semințe de dovleac, fasole și boabe de porumb.

























