Cine ar putea rămâne indiferent, fie că este vorba de omul modern sau de cel care a trăit cu mii de ani în urmă, la frumusețea și misterul cerului înstelat, cine poate să ignore că viața și rostul pe acest pământ nu pot fi separate de ceea ce se întâmplă în Marele Univers?
Nu întâmplător, primele forme de astronomie și de astrologie au apărut la popoare care au fost creatoare de mari civilizații, la începuturile omenirii – civilizația babiloniană, egipteană, arabă, indiană, chineză, mayasă etc. – calendarele divinatorii fiind primele tentative de a explica fenomene, corespondențe, evenimente, cu efecte majore asupra oamenilor, și de a le armoniza cu „voința cerului”.
Lumea mesopotamiană (care a trăit în zona dintre fluviile Eufrat și Tigru, pe care o numim astăzi Orientul Apropiat) este una dintre primele civilizații preocupate de a găsi explicații referitoare la planete și stele, ca indicatori ai unei voințe divine, pornind de la sesizarea unor coincidențe între fenomenele meteorologice și cele astrale.
Observațiile lor repetate și insistente pentru a găsi în „Ceruri” corespondențe pentru evenimentele de pe Pământ s-au păstrat pe niște inscripții – „Enuma Anu Enlil” („Pe vremea zeilor Anu și Enlil”) – datând din mileniul al II-lea î.Hr. și al căror rol, la vremea respectivă, era de a fi trimise regelui, pentru a fi avertizat în legătură cu „dispoziția” zeilor și, implicit, de contextul fast sau nefast al unor acțiuni.
Nu era vorba propriu-zis de un zodiac, ci mai mult de o observație a poziției planetelor. Zodiacul presupune un cadru de referință, un număr fix de diviziuni (de exemplu, cele douăsprezece semne ale zodiacului de astăzi), un punct, în funcție de care se fac diverse măsurători.
Nu se făceau horoscoape personale, la vremea aceea, dar se acorda o mare atenție tranzitului lui Jupiter, de aproximativ un an, prin fiecare zodie (de unde și regula, în zodiacul chinezesc, de exemplu, de a atribui fiecărui an, un semn zodiacal). Pornind de aici, avem primele date despre cum a apărut astrologia.
Întreaga lume a Egiptului antic s-a dezvoltat în strânsă legătură cu zona fluviului Nil și era vital ca oamenii, pentru a supraviețui, să poată prevedea revărsările anuale ale apelor, să găsească un mod de a trăi în armonie cu ceea ce natura le dăruise.
Așa se face că, aproximativ cu 2000-3000 de ani î.Hr., ei au înțeles că revărsările Nilului se produceau când steaua Sirius (de fapt, un complex de două stele, foarte luminoase, pe care astronomii l-au descoperit abia în secolul al XIX-lea) avea o anume poziție pe cer și că atunci începea un nou ciclu al naturii.
Preoții și astronomii egipteni, care venerau deopotrivă Lumina (a Soarelui și a stelelor), ca semn al bunăvoinței divine, au întocmit (primii) calendare în care anul era împărțit în 12 luni, având 360 de zile, la care adăugau încă cinci zile, plasate la sfârșitul calendarului.
Lunile erau împărțite în trei decade, zilele în două perioade de câte douăsprezece ore, fiecare sub influența unor forțe superioare, reprezentate de planete. În funcție de lună, ziua și ora nașterii, fiecare om se afla, deci, sub influența unui zeu, a cărui putere era reprezentată de un astru.
Mulți astrologi din vechime, dar și de azi, consideră că Sirius este un fel de „oglindă” a sistemului nostru solar, păstrătoare a codului nostru evolutiv, înscris în numere și cuvinte, o stea generatoare a legii karmice și, prin urmare, a posibilităților noastre de evoluție spirituală.
Chinezii, prin mileniul trei î.Hr., au întocmit și ei calendare, potrivit cărora anul avea 12 luni, și pe care astrologii le foloseau punându-le în relație cu opt „trigrame”, simboluri formate din linii, expresii ale principiilor Yin (principiu feminin, lunar, nocturn, pasiv și, uneori, distructiv) și Yang (principiu masculin, solar, activ și creator).
Acestora li se asociau elementele fundamentale – apă, pământul, lemnul, focul și metalul – precum și cele douăsprezece animale ale zodiacului. De mii de ani, așadar, astrologia chineză apreciază că destinul omului este marcat la naștere de opt trigrame, două pentru anul nașterii, două pentru luna, două pentru zi și două pentru ora.
În India, primele forme de existență ale astrologiei se află în „Vede”, marile cărți de înțelepciune, vechi de mii de ani, ale indienilor. Principala caracteristică a sistemelor astrologice indiene (hinduse) este aceea că se folosesc de zodiacul sideral, bazat pe constelații, și nu pe semne zodiacale și acordă o importanță deosebită Nodurilor lunare (cu semnificații karmice și spirituale mult mai pronunțate).
Romanii, popor de țărani și soldați, au fost și ei interesați de astrologie, dar mai mult pentru a le sluji intereselor lor de putere. De aceea nu au dezvoltat sisteme proprii, dar s-au folosit de astrologi veniți din alte părți, pe care, ba i-au elogiat, ba i-au respins, după circumstanțe. În secolul I d.Hr., la Roma, a fost foarte apreciat Posidonius, grec de origine, foarte învățat, datorită căruia astrologia a înflorit. Se făceau horoscoape și se purtau bijuterii cu semne zodiacale.
Oricât ar părea de paradoxal, apariția creștinismului nu a dus la diminuarea interesului pentru astrologie, mai mult, în primele secole d.Hr., s-a născut un fel de „astrologie creștină”, potrivit căreia astrele nu erau considerate „forțe” determinante, ci doar ofereau „semne”, omului rămânându-i liberul arbitru (idee valabilă și astăzi în interpretările astrologice).
Indiscutabil, astrologia greacă stă la baza astrologiei moderne, având în vedere că s-a născut în perioada de înflorire a civilizației grecești, care a pus laolaltă elemente ale astrologiei orientale, ale filosofiei grecești și ale gândirii egiptene. Din această epocă vin, pentru prima dată, alcătuirea și interpretarea temelor astrale individuale. Ceva mai târziu, în secolul I d.Hr., Ptolemeu, matematician, geograf, astronom, este considerat fondatorul astrologiei moderne.
Chiar dacă viziunea lui geocentristă (conform căreia Pământul s-ar afla în centrul Universului) era falsă, contribuțiile sale în domeniul astronomiei, din lucrarea “Almagesti” (“Marele Tratat”) sunt remarcabile. Tot el a inventat un aparat – “astrolabul” – care permitea reprezentarea plană, cu mare precizie, a stelelor, în funcție de latitudine și de o anumită dată. Lui Ptolemeu îi aparține și o afirmație devenită celebră, referitoare la astrologie, și anume că “Astrele influențează, dar nu obligă”.
În epocile ulterioare Antichității, astrologia (savantă sau populară) a traversat momente de înflorire sau perioade mai puțin faste, dar nu a încetat nicio clipă să existe. Cum a apărut astrologia? A apărut în mai multe spații geografice și culturale, simultan, sau în epoci apropiate, răspunzând nevoii oamenilor de a se armoniza cu natura, cu Universul, de a înțelege ceea ce li se întâmplă, de a dezvolta latura spirituală, inefabilă, a ființei, și de a-și așeza destinul pe calea cea bună, ghidată de stele.
În timp ce înțelegerea profundă a originilor astrologiei ne dă o privire în modul în care oamenii au interpretat universul în trecut, este la fel de esențial să recunoaștem relevanța continuă a astrologiei în viața noastră modernă. Astrologia nu este doar o reflectare a trecutului, ci și un instrument valoros pentru a ne ghida în prezent. Pentru cei interesați să afle cum pot folosi astrologia în viața cotidiană, acest ghid oferă o perspectivă utilă și practică.
